Cât mai departe. Cât mai de tot.

luni, 5 iunie 2017

diabolic scrum.



  Sunt femeie. Miros a liliac. Am o mie de defecte, o mie de frici, o mie de stângăcii. Sunt rea. Am o mie de răni, care au uitat să doară. Sunt perfecţionistă. Tind să fiu...
Iubesc romanele de dragoste siropoase.Călătoriile. Filmele cu mult sex. Muzica clasică. Tequilla şi dansurile până dimineţa. Uneori...

Îmi place să fiu iubita şi amanta ta. Să fiu laitmotivul tău, metafora ta, hiperbola ta.

  Nu sunt femeie. Ceea ce sunt eu nu are gen şi nici definiţie finită. Sunt copil. Copil care încă se mai teme de întuneric. Copil ce poate sta să analizeze câteva ore un muşuroi de furnici. Şi femeie ce nu poate analiza câteva cuvinte. Sunt copilul indiscret în viaţa rândunicilor. Şi femeia căreia prea puţin îi pasă de problemele lumii. Sunt copilul căruia îi place să se joace de-a mama şi de-a tata. Şi femeia care încă nu ştie dacă e în stare să înlocuiască cerul din ochii tăi. Îmi place să cercetez jumătatea căpşunii muşcate, ca apoi să mă gândesc că orice lucru are două feţe.

  Oamenii devin mari cu de-a sila.

"Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii."
Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ

2 comentarii: